marți, 29 octombrie 2013

Lansarea volumului „Problema Basarabiei în lumina actelor juridice internaționale” la Fundația Europeană Titulescu, joi 31 octombrie 2013, ora 16



Studiu introductiv
În perioada care a trecut de la căderea regimului comunist, în România s-au publicat multe și valoroase exegeze științifice despre istoria Basarabiei, dar un studiu de sinteză care să trateze această complexă și actuală problematică dintr-o dublă perspectivă, istorică și juridică,  încă nu și-a găsit locul în spațiul editorial din țara noastră.  Este și motivul pentru care am purces la reeditarea lucrării lui Dumitru Th. Pârvu : Problema Basarabiei în  lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse), teză de doctorat în drept susținută de autor, în februarie 1944, la Facultatea de Drept-Secția Politico-Economică a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj-Sibiu, cu o comisie având ca președinte pe eminentul jurist Gheorge Sofronie și din care au mai făcut parte prestigioșii profesori universitari de drept : Aurelian Ionașcu, Tiberiu Moșoiu, Cristofor Coroan și Erast Tarangul. Această valoroasă lucrare a apărut în tiraje restrânse, în anii 1943 și, respectiv, 1944, la Tipografia Școalei Superioare de Război din București, fiind însă puțin cunoscută chiar și în rândul specialiștilor, dat fiind faptul că, în timpul regimului comunist, s-a aflat printre cărțile interzise în bibliotecile din țara noastră.      
                Dumitru Th. Pârvu s-a născut la 6 martie 1906, în satul Tămășeni-comuna Băsești(ulterior Dodești), județul Fălciu, din părinții Theodor Pârvu, decedat în februarie 1934 și Maria Pârvu, decedată în martie 1921, ambii de naționalitate română. Tatăl său a fost lucrător ceferist necalificat, iar mama s-a ocupat cu gospodăria și munca la câmp. A mai avut o soră, Zamfira(ns. 1900), care a locuit în casa părinților din comuna Dodești. A urmat cursurile școlii primare în comuna natală, absolvindu-le în 1918, după care a fost elev, în primele 7 clase, la Liceul „Codreanu” din Bârlad, iar ultima clasă a făcut-o la Liceul „Gh. Barițiu” din Cluj, unde a susținut și examenul de bacalaureat, în anul 1936, când era deja ofițer de administrație.  
                În perioada septembrie 1924-martie 1925, Dumitru Th. Pârvu a funcționat ca învățător suplinitor în satul Urdești-comuna Băsești, județul Fălciu, iar între aprilie 1925 – august 1925 a avut aceeași calitate la școala primară din comuna Covasna, același județ,  „spre a mă întreține singur și a putea continua studiile înainte de a intra în armată”[1], așa cum va consemna într-o autobiografie din anul 1951.
          De la 1 octombrie 1925 și până la 1 iulie 1927, el a urmat cursurile Școlii Militare de Administrație din Bacău, pe care le-a absolvit cu rezultate bune, iar între 1 octombrie 1929 și 10 august 1930 a fost elev ofițer al Școlii Speciale de Administrație din București, urmând practic un curs de perfecționare în acest domeniu. El a avut o carieră tipică unul ofițer de administrație din armata României Mari, urcând grad cu grad începând de la sublocotenent, în anul 1927 și ajungând la maior, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la sfârșitul căruia i-a fost întreruptă în mod brutal cariera, în condițiile dramatice ale instaurării regimului comunist în România. Pe parcursul carierei, a funcționat ca „gestionar de bani sau materiale”, „ofițer referent”, iar mai apoi „ofițer verificator”  în diverse unități militare de pe cuprinsul țării, astfel : Regimentul 12 artilerie(1 iulie 1927-1 octombrie 1929); Cercul de recrutare Suceava(10 august 1930-1 aprilie 1931); Centrul de Instruire Nr. 4 Jandarmi(1aprilie 1931-1 noiembrie 1932); Regimentul 17 artilerie(1 noiembrie 1932-15 ianuarie 1934); Liceul militar ”Ștefan cel Mare”(15 ianuarie 1934-1 mai 1936); Spitalul Militar al Corpului 6 Armată(1 mai 1936-1 mai 1941); Ministerul Apărării Naționale Direcția Control(1 mai 1941-5 ianuarie 1942); Batalionul Gardă Regală(5 ianuarie 1942-5 aprilie 1944);  Corpul Vânători de Munte(5 aprilie 1944-10 ianuarie 1945); Divizia 18 Infanterie(10 ianuarie 1945-18 mai 1945).
          Ca ofițer, D. Th. Pârvu s-a remarcat prin calitățile sale profesionale și intelectuale deosebite, aspect consemnat de fiecare dată de șefii săi ierarhici în foile anuale de notare. În ”Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1937-31 octombrie 1938, șeful Spitalului Militar al Corpului 6 Armată, Medicul Maior Dr. Nichita I. Manole nota, cu multă meticulozitate, următoarele despre cel în cauză : „I.- Înfățișare plăcută, voinic, sănătos, rezistență de campanie foarte bună. Ținută totdeauna îngrijită și corectă. II.- Temperament energic, hotărât, cu voință fermă și spirit de prevedere și inițiativă. Mare putere de muncă, precizie și claritate în redactarea lucrărilor. III. – Inteligență vie, judecată sănătoasă, documentată, metodică. Memorie și spirit de observație bune. Cultură generală și profesională frumoase. Studios. E înscris și la Facultatea de Drept din Cluj anul 3. IV.-Educație militară bună; a profitat de lecțiile trecutului. Disciplinat cu simțul datoriei și camaraderiei, devotat instituției, execută la timp și bine ordinele superioare. V.-A funcționat ca ofițer contabil în bani, iar câteva luni și în materii, ținându-și lucrările la zi și în perfectă ordine. Corect și cinstit în manipularea fondurilor. Aprecierile făcute din punct de vedere tehnic, de către Șeful Serviciului Intendenței Corpului 6 Armată arată: «Din verificarea actelor curente prezentate de ofițer, s-a constatat că au fost bine întocmite și că ofițerul cunoaște bine legile și regulamentele militare. În concluzie este un bun ofițer de administrație». VI.-Etatea: 32 ani. Vechimea în grad: 10.05.1931. Nu a fost pedepsit. Promite a fi un f. bun ofițer de administrație. VII.-Concluzii: Bun ofițer de administrație. VIII.-Propuneri: Merită a înainta «la vechime»”[2]. Astfel de aprecieri se regăsesc în toate notările anuale ale ofițerului, cu unele nuanțe, accente sau fapte mai deosebite care au fost reținute din activitatea sa. În „Foaia calificativă” întocmită pentru perioada 1 noiembrie 1938-31 octombrie 1939, Lt. Colonel Dr. Nichita I. Manole consemna cu privire la căpitanul D. Th. Pârvu că „a făcut câteva conferințe la Școala Ofițerilor de Administrație pe Garnizoană, bine studiate și apreciate”, precum și faptul că a publicat  în „Revista de Intendență și Administrație a Armatei” Nr. 11-12/1939 un studiu intitulat Caracterul juridic al ofertei și acceptațiunei necesare la formarea contractului[3]. În concluzie, cel în cauză era apreciat ca un „foarte bun și distins ofițer de administrație: bine pregătit, priceput, muncitor, cinstit, util”. Fiind „nou în grad”, se considera, totuși, ca fiind „nepropozabil” pentru înaintarea la gradul următor.   
            De menționat, totuși, că nu totdeauna aprecierile despre ofițerul Dumitru Th. Pârvu erau la modul superlativ, uneori fiind consemnate și „minusuri” în notările anuale. Acestea relevă profilul ofițerului, caracterizat printr-o înclinație spre activitățile de ordin intelectual, mai puțin preocupat de ceea ce într-un sistem militar reprezintă latura cazonă, cuprinsă îndeobște în sintagma „ordine și disciplină”.  În „Foaia calificativă” pe perioada 1 noiembrie 1939-31 octombrie 1940, același  Lt. Col. Dr. Nichita I. Manole consemna cu privire la activitatea și comportarea ofițerului, pe lângă aspectele pozitive, și faptul că educația militară a acestuia „lasă de dorit. Pentru a-l îndrepta pe calea cea bună, i-am atras atenția, l-am sfătuit și l-am sancționat în două rânduri”. La un control, de asemenea,  i s-au constatat unele „întârzieri și neglijențe, pentru care a și fost sancționat”, motiv pentru care „trebuie supravegheat și controlat pentru ca simțul răspunderilor să-i fie totdeauna treaz”. Concluzia : D. Th. Pârvu este un „ofițer de administrație bine pregătit din punct de vedere tehnic, dar cu educația militară incompletă, în formare. Bine îndrumat, supravegheat și controlat își va putea completa și această latură, pentru a deveni un foarte bun ofițer de administrație”[4]. Pe aceeași ”Foaie calificativă”, șeful serviciului Intendență al Corpului 6 Armată, Colonelul intendent Caracaș  nota că ”Administrator Căpitan Pârvu Dumitru, la verificarea ce i s-a făcut în luna februarie 1940, a fost găsit cu toate actele și operațiunile în perfectă ordine. Ofițerul își cunoaște meseria sa, a condus caseria spitalului în condiții bune”. Comandantul Corpului 6 Armată, General de Divizie Dragalina, contrasemna documentul, arătând că ofițerul „și-a îndeplinit bine serviciul. Un bun ofițer de administrație. Nepropozabil”[5].
                În perioada 1936-1940, în paralel cu activitatea ca ofițer de administrație, Dumitru Th. Pârvu a urmat cursurile Facultății de Drept și Științe de Stat a Universității Regele Ferdinand I din Cluj, iar la scurt timp de la absolvire s-a înscris la doctorat la aceeași instituție de învățământ superior, avându-l ca îndrumător științific pe profesorul Gheorghe Sofronie[6], un specialist de mare reputație în domeniul dreptului internațional.  Examenele și prezentarea lucrărilor propriu-zise pentru doctorat au avut loc la Sibiu, unde se mutase Facultatea de Drept a Universității din Cluj, încă din anul 1940, în condițiile ocupării părții de Nord-Vest a Transilvaniei de către Ungaria horthystă, ca urmare a Diktatului de la Viena din vara aceluiași an.
Tema aleasă de către Dumitru Th. Pârvu, pentru lucrarea de doctorat : Problema Basarabiei în  lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse) prezenta un interes științific deosebit, dar era de natură să răspundă și unei  comenzi sociale și, de ce nu, politice incontestabile. Nu este greu de presupus că doctorandul a ales un astfel de subiect, ținând cont și de actualitatea acestuia, în condițiile în care România fusese victimă a agresiunii sovietice din vara anului  1940, când în urma celor două note ultimative cunoscute din 26 și 28 iunie, au fost ocupate Basarabia și Nordul Bucovinei, în baza prevederilor protocolului adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.  Acţiunea sovietică a fost imediat urmată de cererile guvernelor de la Budapesta şi Sofia de a li se satisface şi lor pretenţiile teritoriale asupra României. Prin intervenţia directă a lui Hitler, ţara noastră a fost nevoită să cedeze Ungariei partea de Nord-Vest a Transilvaniei la 30 august, şi Bulgariei sudul Dobrogei la 7 septembrie 1940. Prin aceste acte de forţă, statul naţional unitar român făurit în 1918 a fost sfărâmat.
          Cedarea Basarabiei s-a făcut în condiții deosebit de dramatice, armata si autoritățile române fiind supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresivă presiune a trupelor de ocupație. Ostașii români au fost nevoiți să accepte situația de a se retrage fără luptă și de a nu răspunde la actele de provocare ale armatei sovietice.
         
Întruchipând voința întregii națiuni de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, generalul Ion Antonescu a inițiat încă din toamna anului 1940 pregătirea politico-diplomatică și militară a bătăliei pentru dezrobirea teritoriilor cucerite de sovietici în urma ultimatumului din vara aceluiași an. La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat faimosul Ordin de zi către armată, prin care cerea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”. Vestea intrării României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost primită cu bucurie de români, fiind memorabil cântecul popular lansat în acele zile: „Azi noapte, la Prut, războiul a-nceput/Românii trec dincolo iară/Să ia înapoi prin arme şi scut/Moşia pierdută astă-vară“.
                Fără a i se diminua în vreun fel caracterul riguros științific, lucrarea căpitanului Dumitru Th. Pârvu reprezintă prin tema tratată și un gen de motivare/fundamentare din punct de vedere istorico-juridic a acțiunii României în Răsărit din anii 1941-1944, pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei.  În formularea acestei concluzii trebuie să luăm în considerare că ea a fost elaborată și susținută ca o teză de doctorat în timp ce se afla în plină desfășurare  războiul României pentru dezrobirea teritoriilor străbune ocupate samavolnic de statul sovietic în condițiile arătate. Faptul este de natură să pună în evidență patriotismul autorului, aspect ilustrat și de alte gesturi și atitudini ale sale din timpul activității sale ca ofițer în armata română. În timp ce se afla cu serviciul la Batalionul de Gardă Regală, căpitanul D. Th. Pârvu, după ce a urmat un curs pregătitor pentru ofițeri superiori(25 august-15 septembrie 1943), a fost admis pentru înaintare la gradul de maior, în urma examenului susținut în fața unei comisii având în frunte pe generalul de divizie Gheorghe Radu[7]. În scurt timp după aceasta, prin raportul nr. 565 Secret din 28 septembrie 1943 către Casa militară a Regelui Mihai I, ofițerul a cerut să plece pe front pentru satisfacerea stagiului[8]. În Foaia calificativă întocmită pentru această perioadă, se aprecia că ofițerul, „la aplicațiile pe hartă a dovedit că se orientează ușor și ia măsuri juste în cadrul specialității sale. În activitatea pe care depus-o, a dovedit energie, hotărâre, voință, putere de muncă și perseverență, sânge rece, toate conduse în cadrul unei prevederi și inițiative secondate de o frumoasă concepție. Caracter ferm...Energic și autoritar cu subalternii”[9]. Pentru faptele de arme dovedite a fost decorat „proprio mottu” de Regele Mihai cu ordinul Coroana României! Clasa a II-a, precum și cu medalia „Cruciada împotriva bolșevismului”.
          Din verificarea  efectuată în arhiva Universității din Cluj, rezultă că Dumitru Th. Pârvu a promovat examenul de doctorat în ziua de 24 februarie 1944, figurând la poziția 3 în tabloul conceptelor diplomelor de doctor promovați în anul 1943/1944, cu numărul diplomei 2536[10].  Interesant este că, la aceeași dată, autorul acorda pe un exemplar din lucrarea de doctorat deja apărută la Tipografia Școlii Superioare de Război din București, un autograf pentru cunoscutul om de cultură și luptător național transilvănean Onisifor Ghibu.  Acel exemplar, aflat la Biblioteca Academiei Române din București(cota II 234636) are înscrisă următoarea dedicație autografă : „Domnului Profesor Onisifor Ghibu, convins apărător al drepturilor românești. ss Căpitan D. Pârvu, 24 Febr. 1944, Palatul Regal”[11].
De la 5 aprilie 1944, maiorul Dumitru Th. Pârvu activa în cadrul Corpului de Vînători de Munte, iar după 23 august 1944, a fost trimis să lupte cu unitatea din care făcea parte în războiul antihitlerist, pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Est, apoi în Ungaria și Cehoslovacia. Prin ordinul de zi nr. 16 din 27 octombrie 1944, dat de Comandamentul Părții operative a Corpului Vânători de Munte, i s-a comunicat primirea ordinului ”Coroana României” cu spade clasa a IV-a, în gradul de ofițer, „pentru munca și priceperea de care a dat dovadă în campania pentru dezrobirea Ardealului de Nord”[12].    
La puțin timp de la instaurarea guvernului condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, prin Legea nr. 186 privind „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”, maiorul Dumitru Th. Pârvu a fost scos din cadrele active ale armatei.  În aceeași situație s-au găsit peste 2.000 de ofițeri si 4.000 de subofițeri, care slujiseră în armata țării, în timpul regimului „burghezo-moșieresc”.
          La fel ca, în miile de cazuri de foști militari ai armatei României din perioada interbelică, și în cel al Dumitru Th. Pârvu au urmat ani de privațiuni și umilințe de tot felul. A fost nevoit să-și câștige existența prin activități sub nivelul pregătirii sale profesionale și intelectuale, neavând niciodată siguranța locului de muncă, a zilei de mâine. A lucrat o perioadă ca funcționar la Societatea de Telefoane, apoi pe diverse șantiere de construcții. Într-o „autobiografie” din anul 1951, întocmită conform uzanțelor vremii, maiorul în rezervă D. Th. Pârvu arăta următoarele : „Ca cetățean al R.P.R. înțeleg să mă integrez pe cât posibil mai mult în viața socială. Astfel, curând de la trecerea în rezervă din 1945 am reintrat în câmpul muncii în sectorul construcțiilor, ducând același regim de șantier cu toți salariații șantierelor u nde am lucrat. Particip la ședințele sindicale și iau cuvântul atunci când consider necesar. În 1947 la Societatea «Șantierele Generale» am reușit să înscriu în sindicat aproape pe toți salariații. Am fost ales în  comitetul de întreprindere membru și apoi cenzor. În sindicatul din construcții am fost numit responsabil economic la secția funcționari, îndeplinind cu bine misiunile date. Sunt membru al ARLUS. Particip cu plăcere oridecâteori timpul îmi permite, la conferințele publice. În timpul concentrării(e vorba de concentrarea la D.G.S.U., în perioada 17 august – 4 noiembrie 1950) am dezvoltat câteva conferințe, recenzii etc., pentru care mi-au fost aduse laude în public de către biroul politic. În timpul liber caut să-mi completez cunoștințele cât mai mult din cărțile progresiste și ziare, iar în timpul serviciului îmi îndeplinesc cu prisosință misiunile ce le am, pentru a avea satisfacția că-mi servesc patria spre mulțumirea tuturor și că sunt și eu de folos în noua orânduire socialistă. București, 31 martie 1951. ss D. Pârvu, salariat al Șantierului Radio-Într.2”[13].
          În perioada stalinistă a regimului comunist din România, Dumitru Th. Pârvu s-a aflat cvasi-permanent în atenția organelor de securitate, care consemnau, fără a avea vreo dovadă, că acesta ar fi făcut parte din mișcarea legionară sau că „se manifestă ostil regimului”[14]. Dintr-o investigație datată la 12 noiembrie 1960 rezulta că el „a lucrat ca zilier la mai multe cooperative, iar în prezent este întreținut de soție, Pârvu Paula, fiica lui Constantin și Axenia, născută la 19.09.1912 în Putna-Focșani, operatoare la Telefoane”[15]. La 26 septembrie 1962, cel în cauză devenea obiectul măsurilor întreprinse în cadrul unui dosar de urmărire informativă(D.U.I.), care a fost închis printr-o hotărâre a Direcției a III-a a Ministerului Afacerilor Interne, din 24 octombrie 1966, în care se arăta : „Greșit a fost luat în evidență, întrucât trecerea sa în rezervă nu s-a făcut pe motive politice”[16]. Măsura exprima, desigur, relativa destindere a regimului politic din țară, produsă începând de la mijlocul celei de-a doua jumătăți a deceniului șase din secolul trecut, ceea ce nu înseamnă că oameni ca Dumitru Th. Pârvu nu  au rămas, în continuare, într-o formă sau alta în vizorul organelor de represiune comuniste. Din documentarea realizată în fondurile de arhivă consultate nu rezultă ca fostul  ofițer de administrație din armata regală română să fi avut copii. Datele sunt sărace și în privința ultimei perioade din viața sa, motiv pentru care, în actualul stadiu al cercetărilor, nu a putut fi stabilită data morții sale.

                                                          X
                                                   X                    X
         
          Lucrarea lui Dumitru Th. Pârvu : Problema Basarabiei în  lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse) tratează chestiuni de importanţă majoră pentru înţelegerea complexei teme basarabene, din perspectivă istorică și juridică. Ea se bazează pe o bibliografie impresionantă folosită de autor în cercetarea temei, cât şi pe studiul riguros al izvoarelor memorialistice, presei şi diverselor studii şi exegeze ştiinţifice.
                Structurată în șapte capitole, lucrarea prezintă istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri și până în epoca contemporană, subliniind apartenența acestei regiuni la arealul de formare și dezvoltare a poporului român. Fiecare capitol are un titlu sugestiv, evidențiindu-se ideea de bază care se degajă din desfășurarea sa : Caracterul românesc al Basarabiei; Tendința de expansiune a Rusiei; Răpirea Basarabiei; A doua răpire a Basarabiei; Unirea Basarabiei la România; Recunoașterea unirii Basarabiei, Relații pașnice cu Sovietele.
Pornind de la semnificația denumirii provinciei românești dintre Prut și Nistru, Dumitru  D. Pârvu relevă că „numele Basarabiei ne evocă o istorie întreagă. Istoria Basarabiei înseamnă în sensul restrâns al cuvântului, istoria prefacerilor şi frământărilor prin care a trecut de-a lungul veacului această parte a ţării, din motive istorico-geografice. Toate frământările se cuprind, ca într-un simbol, în însăşi numele provinciei, de cea mai curată origine românească, nume care a acoperit însă această regiune ca zăbranic al morţii, mai mult de un veac, sub străinul cotropitor. Cuvântul Basarabia ne reaminteşte de o lungă perioadă a dominaţiei ruseşti în cele mai asupritoare condiţii ale provinciei curat româneşti, de sub care a scăpat printr-un miracol”. Basarabia a fost strâns legată de destinele întregului pământ românesc, ea jucând „un rol important pentru acest pământ, rolul de a primi în primul rând atacuri din partea numeroşilor şi diferiţilor barbari năvălitori, excluzând doar timpul iniţial al existenţei sale istorice”.
          Autorul relevă contextul în care O Problemă a Basarabiei intră în preocuparea dreptului internaţional odată cu anul 1812, când Rusia devenind un stat de o importanţă deosebită cu întindere teritorială şi situaţie politică, realizează anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, în dauna Principatului Moldovei. Basarabia a fost răpită de ruşi, nu de la Principatul Moldovei, care se întindea până la Nistru timp de mai multe secole şi contra voinţei poporului, violând textele tratatelor încheiate între Moldova şi Turcia, ci de la Imperiul Otoman, care în realitate nu exercita decât un simplu drept de suzeranitate asupra susnumitului principat. Principiul juridic, că nu poţi transfera cuiva mai multe drepturi decât ai, principiu necunoscut încă de ruşi şi nici de turci, nu a fost aplicat cu această ocazie, aspect evidențiat inclusiv de unii autori ruși.
În perioada premergătoare primei răpiri a Basarabiei, cât după această dată, politica externă a vecinului nostru de la răsărit a vizat două obiective majore : să ocupe Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, inclusiv Constantinopolul, vechea capitală a Imperiului roman din Orient, metropola lumii ortodoxe, apoi a Imperiului bizantin şi să facă achiziţii teritoriale în Balcani, fie prin război, fie pe calea deghizată a protectoratului popoarelor creştine puse sub suzeranitatea Turciei, invocând mila ce le inspiră asuprirea popoarelor creştine din Balcani oprimate de barbaria musulmană.
Între cauzele care au atras atenţia Rusiei către Orientul apropiat, autorul enumeră pe cele de ordin economic și politic. Transformând Constantinopolul, puternica cetate a Bizanţului, într-o a treia cetate rusă, după Moscova şi Petersburg, realizând astfel „a treia Romă”, Rusia punea pe creştinii ortodocşi sub dominaţia morală moscovită şi totodată făcea cu aceasta un pas mai departe în cucerirea Orientului şi a Europei. Prin cucerirea Constantinopolului, Rusia ar fi devenit cea mai puternică stăpână a Mării Negre, Peninsulei Balcanice şi Asiei Mici, iar prin ocuparea Strâmtorilor, Marea Neagră ar fi devenit un imens „lac rusesc”, închis pentru vasele de comerţ şi război ale tuturor celorlalte naţiuni. Cât despre posesiunea Peninsulei Balcanice, prin aceasta, în mod fatal, Rusia ar fi ajuns la o deplină libertate până la Marea Mediterană şi de aici până la Marea Adriatică.
Lucrarea arată apoi modul în care ţarii Rusiei au ştiut să asocieze în mod util mai întâi formula „panslavismului” cu aceea a „ortodoxismului”, spre a da aparenţă logică de justificarea politicii lor de expansiune spre vest, chiar spre Nistru, hotarul dramatic care desparte Continentul Asiatic, sălbatic şi ameninţător, de Continentul European, creştin şi conservator, tendinţă care în realitate reprezenta o politică de raporturi teritoriale fără a respecta drepturile naţiunilor din calea lor. De la înfrângerea lui Petru cel Mare la Stănileşti, ruşii au trecut de nouă ori hotarele noastre: la 1739; la 1769, când au stat aproape cinci ani până la Pacea de la Kuciuk Kainardji din 1774; la 1789, când au stat până la Pacea de la Iaşi din 1792; la 1806, când au stat până la Pacea de la Bucureşti din 1812; la 1828, când au ocupat Principatele Române până la 1834; la 1848, când s-au retras după un an în urma Păcii de la Balta-Liman; la 1853, când au rămas până la Pacea de la Paris din 1856; la 1877 şi în fine, la 1940.
După ocuparea Basarabiei, în anul 1812, Rusia a urmărit să integreze noua provincie în structura administrativă a imperiului. În Basarabia va debuta o politică intensă de rusificare, prin eliminarea treptată a limbii române din instituţii şi impunerea limbii ruse, prin colonizări şi strămutări de populaţii din guberniile interioare ale Rusiei, care să modifice componenţa etnică a provinciei, o politică de rusificare desfăşurată mai cu seamă prin intermediul şcolii şi al bisericii. În primii ani de după anexare, ţăranii basarabeni fug pe capete în Moldova, îngrijorând autorităţile, care iau măsuri să-i întoarcă şi-i trimit în judecată. În paralel, boierimea românească se rusifică şi participă la serbările fastuoase prilejuite de aniversarea unui secol de la raptul teritorial. Prima parte a epopeii basarabene se încheie la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării adoptă declaraţia de constituire a Republicii Democratice Moldoveneşti; la 27 martie/9 aprilie 1918, aceasta se uneşte cu România. În opinia autorului, Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat diferă mult de unirea Bucovinei și a Transilvaniei, „căci pe când unirea acestor provincii a fost prevăzută drept clauză la intrarea României în război în tratativele de alianţă, unirea Basarabiei a fost pregătită sufleteşte, pe teren cultural şi naţional, cu multe decenii în urmă, iar actul unirii din 1918 nu prezenta decât finalul procesului istoric îndelungat, ce luă sfârşit prin victoria Aliaţilor. Principiul dreptului de autodeterminare al popoarelor, proclamat de revoluţia franceză şi adoptat de revoluţia rusă, se punea în aplicare practică pentru prima dată cu exemplul Basarabiei”.
În cuprinsul lucrării sunt combătute punct cu punct obiecțiile formulate de adversarii Unirii Basarabiei cu România. În chestiunea intrării armatelor române pe teritoriul Basarabiei, în ianuarie 1918, aceasta nu a avut loc „pentru a se exercita violenţă şi presiune asupra voinţei guvernului basarabean. Armata avea însărcinări bine definite, acelea de a păzi depozitele de hrană şi alte materiale, stabilimente, căile ferate şi mai ales de a restabili ordinea în spatele frontului, fiindcă guvernul din Basarabia nu avea posibilitatea de a lupta contra anarhiei care cuprindea ţara, astfel că intervenţia armatei române era de o necesitate vitală şi trebuia să răspundă la invitaţia făcută. Dar chiar dacă nu ar fi fost invitată, încă trebuia să se recunoască României dreptul de necesitate ce se acordă oricărei armate beligerante, dacă ţinem seama şi de condiţiile particulare în care se găsea atunci Basarabia: de a-şi organiza autonomia în spatele frontului, unde anarhia se întindea progresiv. Adversarii autonomiei Basarabiei ar trebui să susţină cu dovezi că armata română a exercitat într-adevăr presiuni asupra deputaţilor din Sfatul Ţării, chemaţi să se pronunţe cu privire la independenţa Basarabiei, fiindcă simpla prezenţă a armatei nu este o probă concludentă de invaliditate a votului privind independenţa şi unirea, pentru a rezolva chestiunea basarabeană în sensul în care ea este favorabilă”.
Autorul arată, de asemenea, că „a vorbi despre incompetenţa Sfatului Ţării în împrejurările epocii revoluţionare, este o absurditate. El reprezenta organul suprem al Basarabiei şi era responsabil în aceeaşi măsură în care sunt instituţiile supreme dintr-o ţară oarecare.Dacă un înalt demnitar comite acte de trădare sau greşeli de natură juridică, el este responsabil în faţa justiţiei, iar actele sale sunt anulate. Regele şi organul reprezentativ al Puterii Supreme sunt însă iresponsabili. Dacă actele abuzive se referă la soarta poporului, organele supreme sunt destituite şi înlocuite cu altele. Când se pretinde că Sfatul Ţării a depăşit puterile sale, trebuie să căutăm judecătorii care să sancţioneze actele abuzive. Dar chiar de la constituire, Sfatul Ţării declarase intenţia de a organiza alegeri în Adunarea Constituantă a Basarabiei pentru rezolvarea chestiunilor de importanţă supremă pentru existenţa Basarabiei, puse de revoluţia rusă. Dar intenţia nu s-a realizat şi atunci poporul basarabean a rămas singurul judecător, care a participat la alegeri în instituţiile legislative ale României”.
În privința obiecției că  reunirea Basarabiei la România nu a fost recunoscută de nimeni  şi deci actul încheiat ar fi defectuos încă de la început, Basarabia neavând dreptul să adere la România, lucrarea relevă faptul că recunoaşterea din punct de vedere juridico-internaţional cuprinde două elemente: pe de o parte declaraţia Statului nou ce doreşte să intre în raporturi internaţionale, care anunţându-şi apariţia, declară că acceptă toate obligaţiile ce incumbă unui membru şi doreşte să beneficieze de prerogativele respective în Societatea Statelor; pe de altă parte, recunoaşterea care are un caracter reciproc de acceptare şi care trebuie să fie stabilită în mod autentic prin însăşi comunitatea internaţională. Raporturile internaţionale sunt astfel analoage celor civile. Declaraţia unilaterală nu este suficientă pentru ca statele să poată adera la comunitatea juridică internaţională. Trebuie apoi ca celelalte State membre ale Comunităţii să confirme adeziunea, recunoaşterea pe care unii autori de drept internaţional o numesc „admitere în societatea Statelor”. Şi ceea ce determină recunoaşterea este existenţa statului ca atare. Este de ajuns ca Statul care intră în raporturi juridice internaţionale să observe regulile dreptului internaţional şi să îndeplinească condiţiile de capacitate pentru a putea pretinde drepturi ca stat component al Societăţii Naţiunilor, fără ca legalitatea formării sale să mai fie supusă vreunui examen. Până la constatarea formală a capacităţii, Statul nu există ca persoană juridică: el are numai o situaţie de fapt. Pornind de la principiul că nu se poate a se recunoaşte, sau a nu se recunoaşte, ceea ce există deja, autorul arată că, în cazul concret al Basarabiei,  „constatarea existenţei sale ca stat independent a fost proclamată la 24 ianuarie 1918, dată care marchează începutul capacităţii sale juridice internaţionale şi a facultăţii sale de acţiune. Şi fiindcă peste două luni numai, Basarabia a renunţat la independenţa sa în favoarea României, desigur că nu a mai fost nevoie ca cele mai mult State să-i acorde noua sa personalitate juridică. România, ca vecin imediat al Basarabiei, fiind direct interesată, acceptă transformările politice din timpul revoluţiei şi-i acordă asistenţă militară chiar din timpul când ea încă făcea parte din federaţia rusă, recunoscându-i la timpul oportun independenţa şi păstrând toată rezerva loială, după cum ne-o dovedesc concluziile raportului Averescu-Racovski şi alte conversaţii cu reprezentanţii oficiali ai Republicii Moldovenești, precum și în timpul ocupației de către armata română. Mai mult încă, nu numai că România a fost cea dintâi care i-a recunoscut independența, dar ea însăși a făcut intervenții necesare către Puterile centrale de a se acorda Basarabiei recunoașterea ca Stat. Dacă pentru România au fost anumite motive ce au determinat recunoașterea independenței față de Rusia, aceasta nu interesează dreptul internațional. În concluzie, nu recunoașterea internațională este indiciul de constituire ca stat și o rațiune suficientă de a i se contesta capacitatea juridică internațională de stat independent. Basarabia poseda toate elementele unui stat : teritoriu delimitat, populație care dădea ascultare, precum și putere militară sub formă de gardă imperială. Dacă aceasta era insuficientă și a recurs la ajutorul României, acest fapt nu e deloc anormal și neobișnuit, procedeul fiind întrebuințat chiar la popoarele mai vechi. Fiind vorba de teritorii, putem afirma, deci, că recunoașterile nu sunt creatoare de drepturi. Ele constată numai exercițiul de suveranitate ce există în prealabil asupra teritoriului ce se discută și, drept concluzie, recunoașterile n-au nevoie de tratate sau declarații formale. Deci, avea tot dreptul să încheie acte juridice, implicit să proclame unirea sa la România, unul din punctele fundamentale în Problema Basarabiei”.
Studiul de față evidențiază faptul că, deși regimul politic din Rusia s-a schimbat mai târziu, atitudinea guvernului născut din revoluţia rusă în domeniul politicii externe, a rămas aceeaşi din timpul guvernului ţarist. „Guvernul sovietic, prin intermediul lui Racovski, s-a pregătit începând din anul 1918 să intre din nou în stăpânirea Basarabiei, dar nu pe motive istorice, ţariste, ci pe baze etnografice etc., după cum declara făţiş delegaţia sovietică la Conferinţa de la Viena din 1924: „Guvernul sovietic nu înfăţişează chestiunea basarabeană din punct de vedere al drepturilor sale istorice asupra Basarabiei, drepturi moştenite de la guvernul ţarist...” Înlăturând motivul drepturilor istorice, delegaţia sovietică invocă, în lipsă de alt argument mai serios, doar dreptul lucrătorilor şi ţăranilor din Uniunea sovietică de a se interesa mai serios de soarta lucrătorilor şi ţăranilor basarabeni cu care sunt legaţi printr-o luptă seculară pentru libertate şi deci Uniunea Sovietică este cea mai interesată în chestiunea basarabeană. Pretext suficient în psihologia bolşevică de cuceriri, pentru a crea un nou drept de interes, drept de luptă pentru libertate etc., etc., în timp ce logica de noi cuceriri teritoriale, rămâne veşnic inexplicabilă. Această deosebire de vederi în aparenţă nu ne arată însă, prin fapte, că Rusia de altădată se deosebea de cea de astăzi. Imperialismul s-a transformat, dar în ce ne priveşte, el păstrează aceeaşi atitudine, după cum rezultă din argumentele întrebuinţate de monarhiştii ruşi şi bolşevici. Căci dacă cei dintâi invocă istoria, care nu le poate da dreptate, fiindcă tratatelor de la 1812 şi 1878 noi le opunem cu succes dreptul etnografic milenar şi unitatea geografică, constituite prin tratatele de la 1856 şi 1920, apoi ceilalţi fac abstracţie chiar şi de istorie, fiindcă în primul rând istoria Basarabiei nu este în favoarea lor şi apoi doctrina adoptată de aceştia consideră că lumea începe să ia fiinţă odată cu ei”.
La Conferința de Pace de la Paris, delicata problemă a Basarabiei „a fost rezolvată în mod foarte favorabil pentru noi, recunoscându-se în mod definitiv şi fără condiţii reunirea acestei provincii, prin actul internaţional deplin valabil şi obligatoriu, statornicit prin deliberarea şi hotărârea unanimă a Marilor Puteri ce compuneau Consiliul Suprem. Dar acest act internaţional, de importanţă covârşitoare pentru România, a fost primit de emigranţii ruşi, antibolşevici, în fruntea cărora se afla propagandistul basarabean P. N. Krupenski, cu o atitudine de profundă indignare şi furie. Împrejurările din 1920, precum şi cele din 1924, cu ocazia conferinţei de la Viena, ne-au dovedit cu prisosinţă că în Chestiunea Basarabiei nu există nicio deosebire între bolşevici şi antibolşevici”. Din punctul de vedere al deosebirilor de vederi politice, „adversarii realipirii Basarabiei la România se împart în trei grupe: a) grupa sovietică, comunistă, având ca normă imperialismul social cu agitatorul Ch. Racovski; b) grupa republicană, democratică şi socialistă, bazată pe principiul unui democratism greşit interpretat, având ca reprezentant pe Miliukov; c) grupa monarhică, prin conducătorul ei, A. Krupensky, urmăreşte ca scop principal, restaurarea proprietăţii şi puterii monarhice”.
În ceea ce priveşte argumentele contra reunirii Basarabiei cu România, acestea „se rezumă astfel: a) ca factor istoric, Rusia invocă în favoarea revendicărilor sale asupra Basarabiei, titluri formale şi anume, Tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812 cu semnăturile Rusiei şi Prusiei, precum şi Tratatul de la Berlin din 14 iulie 1878, cu semnăturile Marilor Puteri, Turciei şi Rusiei. Tratatul de la Paris din 1856 prin care Rusia „consimte la rectificarea frontierelor în Basarabia, cedând o parte din provincie, care a fost anexată la Moldova”, de asemenea a fost investit cu toate semnăturile Marilor Puteri, Turcia şi Rusia. Dar aceste tratate constituie în lumina dreptului ginţilor doar simple stări de fapt, iar nu şi de drept, fiind bazate numai pe dreptul celui mai tare, pe legitimitatea în acea epocă a dreptului de cucerire, pe care însă Pactul Societăţii Naţiunilor îl înlătură. Rapturile teritoriale în dauna Principatelor Române sunt şi rămân nevalabile, căci cu ocazia acestora, Ţările Române nu au fost consultate şi deci a lipsit consimţământul lor. Sovietele nu pot invoca nici măcar un consimţământ silnic impus de superioritatea raportului de forţe al învingătorului, căci Principatele Române nu erau părţi beligerante în războaiele a căror urmare a fost răpirea teritoriilor româneşti. Nu numai că Rusia nu declarase război Moldovei, dar era în legături de prietenie, la  care Moldova a răspuns cu sentimente de profund devotament. Dacă Rusia a smuls cu toate acestea Moldovei Basarabia şi Turcia a cedat-o, a fost numai un abuz de forţă, călcând cu tot cinismul onoarea, cuvântul şi echitatea. Dar nici starea de fapt nu poate să dăinuiască timp îndelungat, fiindcă niciodată „…trecerea timpului nu poate să transforme violenţa în drept” (Marioni), şi fiindcă „ …o stare  de lucruri, chiar milenară, nu este sortită să dăinuiască, când ea e recunoscută ca fiind contrară ideii de justiţie” (Millerand, cu ocazia încheierii Tratatului de la Trianon la 6 Mai 1920). b) ca factor etnografic, „după recensământul rus din 1897, se constată că populaţia Basarabiei nu este omogenă, procentul elementului românesc fiind inferior celui rus. Populaţia moldovenească este o aglomerare de diferite grupe etnice”.  c) ca factor geografic şi economic, Basarabia gravitează mai mult către Odessa şi ea depinde din punct de vedere economic mai mult de Rusia decât de România, formând un hinterland al Odessei”.
Autorul arată apoi că „voinţa populaţiei basarabene este de a rămâne mai departe sub ruşi, votul Sfatului Ţării inspirând mari îndoieli în ce priveşte sinceritatea. De aceea reglementarea Chestiunii Basarabiei trebuie făcută cu participarea Rusiei. Tratatul din 28 octombrie 1920 fiind lipsit de semnătura Rusiei, rezultă că Principalele Puteri Aliate ar fi dispus de Basarabia ca de un terra nullius. Din respectul pentru dreptate, așa cum este înţeles de sovietici şi din respectul pentru principiile democraţiei, reprezentanţii sovietici şi mai ales Racovski, preferă şi argumentele juridice şi politice, prin aplicarea plebiscitului, spre a recunoaşte voinţa poporului pentru întreaga Basarabie (Racovski, Krupenski, Schmidt, Chabade). Alţii, cari au format delegaţia sovietică la Paris (Prinţul Lvov, Sasonov, Ceaikovski şi Maklakoff) propun plebiscit numai în regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent. Primii reprezintă comunismul şi monarhia şi aparţin emigranţilor, ceilalţi reprezintă democraţia şi socialismul. Pretenţiile sovietice asupra Basarabiei pe consideraţii economice sunt pe de-a-ntregul contrare şi adevărului şi logicii. Desfăşurarea economică a Basarabiei, în mod foarte natural, s-a îndreptat întotdeauna spre gurile Dunării, adică spre punctul unde Marea Neagră este mai aproape, neavând niciun interes de a se apropia de Odessa, ca debuşeu al produselor sale. În timpurile vechi, Cetatea-Albă, sub denumirea de Monocastro, era totodată şi un oraş comercial, cel mai important centru al comerţului genovez, de acolo plecând drumurile care străbăteau Basarabia, Moldova şi, trecând prin Polonia, ajungeau până la Marea Baltică. Iar Nistrul, încă de pe atunci separa două lumi”.
După o minuțioasă analiză a Convenției de la Londra pentru definirea agresorului(3-4 iulie 1933) și a altor  documente diplomatice semnate de U.R.S.S., în perioada dintre cele două războaie mondiale, autorul conchide că, în ceea ce priveşte Problema Basarabiei, ea a fost considerată de întreaga opinie sovietică nerezolvată până în ultimul moment. Moscova s-a hotărât să o rezolve în 1940 „cu mijloacele ştiute de secole, în flagrantă contradicţie cu obligaţiile propuse şi semnate alături de România la Londra, oricâte lacune ar fi prezentat acea Convenţie semnată”. Această serie de acte cu conţinut internaţional începând cu hotărârea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris din 3 Martie 1920 şi terminând cu aderarea Uniunii Sovietelor la Pactul Societăţii Naţiunilor şi reluarea raporturilor de bună vecinătate prin schimbul de scrisori Litvinov-Titulescu, constituie „statutul internaţional al Basarabiei postbelice, care ne lămureşte situaţia acestei provincii din punct de vedere internaţional. Din analiza acestor acte se poate constata că alipirea Basarabiei la România este un fapt legitim şi natural, recunoscut de Marile Puteri aliate destinate după războiul mondial să asigure ordinea şi pacea europeană. Cât despre Uniunea Sovietelor, se constată din aceleaşi acte încheiate, că ea nu a recunoscut unirea Basarabiei la România niciodată în mod formal, dar s-a angajat totuşi în repetate rânduri, a-i respecta suveranitatea şi a se abţine de la orice agresiune împotriva României, asigurare care, oricine a înţeles că nu se referă decât la Basarabia. Ea însă nu a părăsit gândul de a tulbura mai târziu visul kantian, „pacea perpetuă”, respectând ca Putere contractantă, independenţa politică şi integritatea teritorială ale celorlalte Puteri cosemnatare ale Pactului Societăţii Naţiunilor, ci a urmărit aceeaşi concepţie anarhică de la 1870 de a fi denunţat obligaţiile Tratatului de la Paris din 1856, pe care a ştiut să o traducă în fapt la momentul oportun. Referindu-ne la întreaga pactomanie a Sovietelor, de care acest Stat a ştiut să abuzeze cu scop ascuns, mai ales în perioada de după război, ne-a fost dat mai târziu să ne convingem cu prisosinţă că Uniunea Sovietelor a sfidat complet sfinţenia respectului tratatelor atât de necontestată, chiar când tratatul nu era inspirat de principiile unei justiţii absolute sau când în urma unui război, ea apărea în tratat ca Statul cel mai puternic, deşi avea convingerea că ar putea să uzeze de superioritatea forţei sale până la completa distrugere a statului învins”.
                Autorul demonstrează că prin ultimatumul ce l-a adresat României,  în iunie 1940, U.R.S.S. și-a încălcat obligaţiile : „dacă ultimatumul este considerat ca o declaraţie de război, ea a călcat în mod direct angajamentul luat prin aderarea la art. I al Pactului Briand-Kellogg care împiedică Statele semnatare de a declara război înainte de a fi recurs la mijloace paşnice; dacă ultimatumul este considerat numai o ameninţare, Pactul Briand Kellogg este de asemenea violat, căci deşi acest Pact nu menţionează în mod expres ameninţările, nu se poate deduce că Pactul le admite, şi apoi dacă războiul este un delict, nu se poate admite a fi permisă ameninţarea de a comite acest delict. Adevărata interpretare a Pactului Briand-Kellogg în această privinţă a fost fixată de International Law Association în sesiunea de la Budapesta din 1934, stabilind că „orice Stat semnatar care va ameninţa de a recurge la forţa armată pentru a tranşa o discuţie sau un conflict internaţional, va fi culpabil de violarea pactului”. Violarea Pactului Briand-Kellogg constituind fapt ilicit, delict în dreptul internaţional, nu poate servi drept bază într-o convenţie internaţională, înlocuind buna credinţă, factor important în asemenea convenţii şi cu atât mai mult în cazul unei cesiuni teritoriale. În acelaşi sens s-a pronunţat şi International Law Association în sesiunea de la Budapesta din 1934, precizând prin Report of the Thirty-eight Conference, p. 68: „Este interzis Statelor semnatare de a recunoaşte ca dobândite de jure avantaje teritoriale sau orice alte avantaje dobândite de facto prin faptul violării Pactului”.
Fiind fără precedent în istoria noastră diplomatică, ultimatumul sovietic a „căzut ca o grea lovitură asupra întregii Românii şi mai ales asupra Basarabiei, a produs o stare de surprindere şi dezorientare pentru întreaga populaţie, zguduind puternic şi dureros întregul edificiu românesc atins profund în unitatea sa, un simţământ general de revoltă, indignare şi amărăciune punând, stăpânire pe întregul popor românesc. Gestul bolşevic de la sfârşitul lunii iunie 1940 a dovedit cu prisosinţă intenţiile de veşnică expansiune, care întotdeauna au stat la baza politicii şi actelor Guvernului sovietic, profitând de situaţia dificilă generală în care se afla România şi dovedind că Rusia sovietică este una şi aceeaşi cu Rusia ţaristă din 1812, 1878 şi 1918, care cu aceeaşi lipsă de legitimitate şi lăcomie au ameninţat Europa dinspre răsărit timp de cinci veacuri, de la Ginghis Han până la Ivan cel Groaznic şi de la Petru cel Mare până la sângerosul Stalin”.
Actul săvârșit de U.R.S.S. are și o notă de un cinism ieșit din comun, deoarece „Sovietele ştiau foarte bine în ziua neuitată de 28 iunie 1940 că predarea şi evacuarea autorităţilor nu se putea face complet şi în ordine doar în patru zile. În plus, chiar din prima zi a ocupaţiei, forţele sovietice au lansat paraşutişti în diverse regiuni ale Basarabiei, ocupând gările şi clădirile oficiale, astfel că autorităţile române chiar din primul moment au întâmpinat greutăţi de evacuare de nedescris. În zilele următoare, unităţile moto-mecanizate, depăşind trupele române le îngreunară mai mult retragerea şi făcură imposibilă evacuarea materialelor de război în timp ce armata română primise ordin expres de a nu provoca incidente între cele două forţe adverse. Actul de rezervă şi înaltă disciplină conştientă al armatei române a fost interpretat de armata sovietică drept o slăbiciune şi sub forma controlului rechiziţiilor şi al evacuărilor, au înconjurat coloanele române în retragere şi cu ajutorul populaţiei molipsite de microbul comunist au confiscat materialele, dedându-se şi la acte de agresiune contra trupelor române. Actele acestea din partea Sovietelor erau comise cu scopul de a provoca autorităţile şi armata română la rezistenţe şi agresiuni pentru a dezlănţui războiul contra României cu toate forţele adunate la Nistru şi care se compuneau la acea dată din 40 divizii infanterie, 7 divizii cavalerie, 6 divizii cavalerie independente şi 7 brigăzi moto-mecanizate, fiind in perspectivă a fi concentrate în primele zile şi alte forţe din Polonia şi Ucraina de aproximativ 10-15 divizii, cărora noi nu le puteam opune la acea epocă decât 7 divizii din cauza securităţii ce de asemenea trebuia să dăm graniţelor noastre din sud şi vest”.
Luând în stăpânire provinciile româneşti, „Sovietele au procedat imediat la modificarea organizării lor după sistemul sovietic: limba română a fost înlocuită cu cea rusă, alfabetul latin înlocuit cu cel chirilic chiar în scrierea limbii române, averea românească a fost confiscată şi întrebuinţată la plata funcţionarilor sovietici, bisericile închise sau distruse. În acelaşi timp, folosind situaţia grea şi complexă în care se afla România, Sovietele au comis, pe lângă raptul din iunie propriu-zis, mai multe acte de agresiune împotriva României spre a dezlănţui o nouă acţiune de invazie şi a crea noi condiţii, mărturisindu-şi voinţa nestrămutată de a continua politica de expansiune şi cotropire seculară printr-o atitudine formală evidentă”.
Profund ancorată în realitatea tragică a acelor vremuri, lucrarea lui D. Th. Pârvu relevă faptul că „Dezlănţuirea tendinţelor imperialiste ale U.R.S.S., la care s-a adăugat foarte curând şi arbitrajul de la Viena în favoarea Ungariei, precum şi Convenţia de la Craiova de cedare teritorială către Bulgaria, a distrus României orice posibilitate de a-şi apăra singură cu armele restul teritoriului ce mai rămăsese neinvadat. În aceste împrejurări grele, când însăşi existenţa fiinţei noastre naţionale era ameninţată, România, care a simţit profund ce înseamnă izolarea în situaţii grele, nu putea să-şi îndrepte politica sa externă şi speranţele decât către Germania, alături de care a pornit războiul la 22 iunie 1941 contra Rusiei sovietice pentru dezrobirea teritoriilor româneşti răpite. Se punea în practică totodată asigurarea dată de Italia şi Germania prin cele două scrisori de garanţie date în urma Convenţiei de la Viena din toamna anului 1940. A fi rămas singură în faţa unui adversar cu posibilităţi uriaşe de luptă fără aliaţi puternici, însemna ca România să fi fost expusă unei primejdii cu rezultatul sigur de a fi ştearsă de pe harta Europei.  La 22 iunie 1941 România epuiza orice măsuri paşnice şi orice speranţe de îndreptare în linişte şi pace. Întreaga ei fiinţă fizică şi morală era în joc şi întregul edificiu teritorial zguduit. Războiul se impunea în mijlocul unei nenorociri îngrozitoare ce pândea întreaga existenţă a Statului român şi fără ajutor străin eram în situaţia unor noi perspective de jertfe teritoriale”.
Autorul subliniază că „România nu a început un război de cucerire, ci de revendicare a provinciilor române răpite şi de reinstaurare a legalităţii internaţionale. Fiind în legitimă apărare, ea nu avea nevoie de o declaraţie de război şi după cum se exprima un autor în materia dreptului internaţional, „legitima apărare este o reacţiune a forţei, iar nu un război”. Legitima apărare a fost reglementată prin cea de-a doua Conferinţă de pace, de la Haga din 1907, care prin art. X preciza: „Nu poate să fie considerat ca act de ostilitate faptul că o Putere neutră respinge, chiar prin forţă atingerile neutralităţii sale”. Este deci dreptul oricărui Stat de legitimă apărare, dreptul primordial de conservare, de a respinge cu forţa atacul ilicit care pune în pericol acest drept nu numai când este vorba de un atac actual, ci şi atunci când este vorba de diferite acte ale Statului advers prin care se manifestă voinţa de a realiza mai curând sau mai târziu faptul ilicit, adică fiind vorba de un atac iminent. Statele semnatare ale Pactului Briand-Kellogg renunţând la război pentru a aplana conflictele internaţionale pe căi paşnice, nu rezultă de aici că ele au renunţat şi la dreptul de a se apăra. Acesta este, după cum a remarcat Frank Kellogg prin Nota din 23 iunie 1928, „un drept natural incontestabil şi de necontestat, inalienabil pentru fiecare Stat”.
          În final, autorul arată că războiul în care România se angajase pentru dezrobirea pământurilor sale strămoșești „nu e un război de umilire şi de nedreptate asupritoare, nu e un război de cuceriri şi de aventură medievală; e drama noastră istorică ce ne înalţă înaintea drepturilor şi năzuinţelor noastre strămoşeşti de unificare naţională, ca în toate marile răscruci ale vechii istorii româneşti... Războiul început e în plină desfăşurare, sângele curs este cald încă şi va mai curge până la victoria definitivă, consolidarea graniţelor istorice româneşti şi unirea definitivă a Basarabiei la România, unire care este o poruncă a istoriei şi o reparare a nedreptăţii ce a apăsat această provincie timp de peste un veac. Unirea fiind şi consecinţa logică a fostei revoluţii ruseşti, cu atât mai viabilă apare ea în faţa istoriei”. 
După expunerea succintă a ideilor majore care se degajă din lucrarea pe care o prezentăm azi cititorilor, ne vin în minte considerațiile excelentului analist și istoric militar, generalul Platon Chirnoagă, el însuși autor al unei excelente lucrări consacrate participării României la Războiul din Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, teritorii ocupate samavolnic de U.R.S.S. în anul 1940[17]. Generalul P. Chirnoagă arăta că „(Poporul român) a fost înfrânt datorită superiorităţii formidabile în oameni şi armament a inamicului, dar şi datorită ajutorului pe care l-au dat Anglia şi SUA acestui inamic, printr-o alianţă nenaturală şi ilogică a democraţiilor occidentale, apărătoare ale libertăţilor naţiunilor, cu totalitarismul ruso-comunist. Prin această alianţă, cele două Mari Puteri Occidentale au contribuit în mod decisiv la înfrângerea României. Prin ajutorul pe care i l-a dat până la urmă (Occidentul), Rusia Sovietică a reuşit să zdrobească mai întâi puterea poporului român, apoi să-l subjuge şi să-i impună regimul de sclavie al comunismului”.
    În reeditarea lucrării lucrării lui Dumitru Th. Pârvu : Problema Basarabiei în  lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse), teză de doctorat în drept susținută de autor, în februarie 1944, la Facultatea de Drept-Secția Politico-Economică a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj-Sibiu, am respectat întocmai conținutul ediției originale a acesteia, publicate în anii 1943 și, respectiv, 1944, la Tipografia Școlii Superioare de Război din București, cu luarea în considerare a normelor ortografice actuale. Pentru rapida informare în noianul de nume la care face referire lucrarea, am adăugat un indice de nume.
Publicarea lucrării de față se înscrie în proiectul intitulat Făuritorii unităţii naţionale-seria Basarabia, realizat în cadrul programului de cercetare al Bibliotecii Metropolitane București și care își propune să prezinte viaţa şi activitatea unor corifei basarabeni ai luptei naţionale pentru Marea Unire de la 1918. În această serie au apărut până în prezent lucrările : Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa tribun al Basarabiei şi Ion Constantin, Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, cu un cuvânt înainte de Florin Rotaru, ambele lucrări apărute la Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2009; Ion Constantin, Gherman Pântea între mit şi realitate, cu un cuvânt înainte de Mircea Druc, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2010; Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan părinte al mişcării naţionale din Basarabia,  Ediţia a I-a, cu un cuvânt înainte de Corneliu Mihail Lungu, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2011;  Ediţia a II-a revăzută şi completată, cu un cuvânt înainte de Corneliu Mihail Lungu şi o postfaţă de Eugenia Danu, Editura Notograf Prim, Chişinău, 2012;  Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012. Volumul se adresează atât specialiştilor din domeniul istoriei contemporane, studenţilor, elevilor şi profesorilor din învăţământul gimnazial şi liceal, cât şi tuturor celor care iubesc istoria naţională.
Folosim această cale pentru a aduce mulţumiri tuturor celor care ne-au sprijinit în demersurile întreprinse pentru publicarea prezentei lucrări : Doamnei Dr. Lidia Ardelean de la Arhivele Naționale Direcția Județeană Cluj, Doamnei Dr. Luminița Giurgiu de la Serviciul Istoric al Armatei, București și Doamnei Dr. Alina Ilinca de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București, care ne-au pus la dispoziție cu generozitate date extrem de utile referitoare la autorul volumului. O menţiune specială facem în ceea ce priveşte ajutorul neprecupeţit ce  ne-a fost acordat atât în plan documentar, cât mai ales prin îndemnul încurajator, privind realizarea acestui proiect, din partea Doamnei Dr. Veronica Gonța de la Sydney-Australia, văduva ilustrului istoric basarabean Alexandru Gonța(1918-1977), față de care ne exprimăm întreaga gratitudine.


                                                   Ion Constantin
                                                    doctor în istorie   



[1] Arhivele Militare Române, Fond DCI, memoriul mr. Dumitru Th. Pârvu, f. 13-14.
[2] Ibidem, f. 35-36.
[3] Ibidem, f. 39.
[4] Ibidem, f. 41.
[5] Ibidem.
[6] Gheorghe(George)Sofronie s-a născut la 23 aprilie 1901 în comuna Lespezi din judeţul Neamţ. După absolvirea liceului “Internat” din Iaşi, a urmat, între anii 1919-1922, cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, obţinând în 1922 licenţa în drept şi, la începutul anului 1923, licenţa în litere. În 1926 a dobândit titlul de doctor în drept la Facultatea de Drept din Bucureşti, în urma susţinerii tezei de doctorat despre Principiul naţionalităţilor în dreptul internaţional public, lucrare deosebit de apreciată şi, ulterior, publicată în Analele Academiei Române, pe baza raportului academicianului Andrei Rădulescu. În scopul aprofundării pregătirii sale în domeniul dreptului internaţional public, a urmat, în anii 1926 şi 1927, în calitate de bursier al Fundaţiei Rockefeller, cursuri de specialitate la Institutul de Inalte Studii Internaţionale de la Geneva şi la Institutul de Drept Internaţional de la Paris. Gheorghe Sofronie şi-a început cariera didactică în 1923, ca profesor secundar de istorie şi drept la Liceul “Emanuil Gojdu” din Oradea. În 1928 a fost chemat în învăţamântul universitar, în calitate de conferenţiar de drept internaţional public, la Facultatea de Drept din Oradea, unde a fost avansat profesor titular în 1934. Ca urmare a contopirii, în 1934, a Facultăţii de Drept din Oradea cu cea din Cluj, el a ocupat catedra de drept internaţional public de la Facultatea de Drept din Cluj, pe care a ilustrat-o timp de 12 ani, până în 1946. Ulterior a fost transferat la catedra de drept internaţional la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Cursurile sale erudite şi de o înaltă ţinută academică, rostite cu un deosebit talent de expunere, îi cucereau pe studenţi. Ele l-au situat, în scurt timp, printre cei mai de frunte profesori ai universităţilor din Oradea şi Cluj şi apoi ai Academiei de Inalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. După 1945, Gheorghe Sofronie a ocupat şi funcţii de conducere în învaţământul universitar, fiind în 1945-1946 decan al Facultăţii de Drept din Cluj, iar în 1947 - 1948 decan al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti. În acelaşi timp, el a fost şi consilier permanent la Consiliul Legislativ, unde a funcţionat din 1946 şi până la desfiinţarea acestei instituţii în 1948. Prin reforma învăţământului superior din 1948, catedrele de drept, nefigurând în schema organizatorică a noului Institut de Ştiinţe Economice şi Planificare din Bucureşti, Gheorghe Sofronie a fost numit director adjunct al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, revenind ca profesor la Academia de Studii Economice, după reintroducerea disciplinelor juridice. Ca om de ştiinţă, Gheorghe Sofronie şi-a făurit reputaţia deosebită de care s-a bucurat. Înzestrat cu înalte calităţi pentru cercetarea ştiinţifică, îndemnat de o pasiune ştiinţifică rar întâlnită şi dotat cu o mare putere de muncă şi o remarcabilă perseverenţă, el a elaborat, an de an, pe lângă cursurile puse la dispoziţia studenţilor, importante şi valoroase lucrări ştiinţifice
de specialitate, peste 80 în total, însumând circa 9.000 de pagini, care constituie una dintre cele mai preţioase contribuţii la progresul ştiinţei dreptului internaţional public din ţara noastră. Academia Română i-a acordat de patru ori titlul de “laureat”, premiindu-l pe baza rapoartelor unor eminenţi oameni de ştiinţă, cum au fost academicienii D. Gusti, I. Nistor, Oscar Niculescu şi V.V. Pella. Unele dintre aceste lucrări au trecut graniţa ţării noastre, dobândind prestigiu european. Pprofesorul Charles Rousseau, care a susţinut aproape un deceniu prestigioasa revistă „Droit public” de la Geneva,  îl considera pe Gheorghe Sofronie ca fiind “un specialist de valoare europeană şi unul dintre
fondatorii dreptului internaţional”(Vezi rezumatul tezei de doctorat Gheorghe Sofronie. Contribuții la o monografie, susținută de Balint ( Goia ) Simina Ioana, în anul 2011, la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie – Geografie, Coordonator ştiinţific: prof.univ.dr. Viorel Faur, în arhiva-www.uoradea.ro/.../Balint_Goia_Simina_Ioana).
[7] Arhivele Militare Române, Fond DCI, memoriul mr. Dumitru Th. Pârvu, f. 42.
[8]  Ibidem, f. 43.  
[9] Ibidem, f. 45.
[10] Arhivele Naționale, Direcția Județeană Cluj, Fond Universitatea din Cluj, Tabloul conceptelor diplomelor de doctor promovați în anul 1943/1944, f. 120.
[11] Octavian O. Ghibu, în Prefața la volumul Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară(1917-1918)-Amintiri, Cuvânt înainte Iurie Colesnic, apărut la Editura Universitas din Chișinău, în anul 1992(p. 14-15), amintește despre lucrarea lui D. Th. Pârvu : Problema Basarabiei în lumina principiilor și actelor juridice internationale, precum și despre autograful menționat mai sus, exprimându-și, însă,  nemulțumirea pentru situația „paradoxală” creată prin faptul că aceasta, în „foarte bogata bibliografie nu cuprinde nici o lucrare a lui O. Ghibu și nici una din gazetele editate de acesta în Basarabia”. În opinia lui Octavian O. Ghibu, ”autorul se servise în lucrarea sa de doctorat de scrierile cuprinse în bibliografiile din care autorii eliminaseră pur și simplu pe Ghibu, atât ca istoric al Basarabiei, cât și ca participant la evenimente”. Volumul Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară(1917-1918)-Amintiri era menit tocmai să restabilească „dreapta cumpănă”.
[12]Arhivele Militare Române, Fond DCI, memoriul mr. Dumitru Th. Pârvu, f.  14.

[13] Ibidem.
[14] Arhiva Consiliului Național pentru Studirea Arhivelor Securității(C.N.S.A.S.), Dosar FI 29952, privind pe Pârvu Dumitru, f. 12.
[15] Ibidem, f. 15. 
[16] Ibidem, f. 17. 

[17] Vezi General Platon Chirnoagă, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei sovietice: 22 iunie 1941-23 august 1944,  Editura Fides, Indiana University, 1998, 463 pagini.