Balada pentru Basarabia

vineri, 31 mai 2013

Consiliul Unirii va organiza un miting de comemorare a zilei tragice de 28 iunie, cînd, în anul 1940, urmare a Pactului criminal Molotov-Ribbentrop, a fost ocupată Basarabia

Joi, 30 mai 2013, a avut loc ședința tradițională a membrilor activi ai Consiliului Unirii (CU), care au luat în dezbatere mai multe chestiuni, abordate în ședințele anterioare, axate pe necesitatea unificării forţelor democratice româneşti pe o platformă comună unionistă, pe formarea unei Fundaţii, care să încerce să colecteze mijloace pentru acţiuni unionist.
În actuala perioada complicată din spaţiul politic naţional, s-a constatat, totuşi, ca, în România, reprezentanţi a trei - din patru - partide parlamentare au invocat deja imperativul repunerii pe agenda clasei politice a problemei readucerii Basarabiei acasă, ce figurează ca slogan şi în procesul de colectare a semnăturilor pentru reunificarea celor două state de pe malurile Prutului, desfăşurat de Acţiunea 2012. Consiliul Unirii a examinat oportunitatea alăturării acestui proces, dacă va accepta Platforma civica A-2012, colectînd semnături ale cetăţenilor români din cel de-al doilea stat românesc.
În şedinţă s-a menţionat, cu mult regret politic şi civic, faptul că, în Republica Moldova, acest interval de timp, plin de incertitudini profunde, a fost marcat - în mod nefast - de sărbătorirea, în stil sovietic, a Zilei de 9 Mai în inima capitalei celui de-al doilea stat românesc, prin atitudinea nepăsatoare şi lipsită de demnitate naţională a administraţiei publice municipale.
Pornind de la această realitate tristă, membrii CU au decis să marcheze printr-un Marş unionist de la Academia de Ştiinţe spre PMAN, pentru un miting de comemorare a zilei tragice de 28 iunie, cînd, în anul 1940, urmare a Pactului criminal Molotov-Ribbentrop, a fost ocupată Basarabia, acest teritoriu românesc proclamîndu-şi Independentă  după 51 de ani,  dar rămînînd, practic, sub ocupaţie pînă în prezent, prin staţionarea trupelor ruse în stînga Nistrului. Acţiunea din 28 iunie are menirea să spele pata ruşinoasă de pe demnitatea noastră naţională românească de la 9 mai, cînd reprezentanţi ai cercurilor imperiale ruseşti ne-au pîngărit memoria şi durerea ca neam românesc.
Pornind de la dezideratul unificării forţelor româneşti, ce agreează – direct sau mai incert – ideea refacerii unităţii naţionale româneşti, membrii CU au decis, acum două săptămîni, să iniţieze un dialog cu reprezentanţii unor entităţi politice. Primul invitat a fost, acum cîteva luni, parlamentarul Mihai Godea, care a promis să onoreze invitaţia mai tîrziu. Pe 30 mai invitat al şedinţei Consiliului Unirii a fost liderul Mişcării Populare Antimafie, Sergiu Mocanu.  Membrii prezenţi la şedinţa au decis să invite şi alte personalităţi politice pentru discuţii.
Dialogul cu Sergiu Mocanu, liderul Mişcării populare Antimafie, s-a axat pe situaţia din R.Moldova în legătură cu valorile naţionale, istoricul luptei pentru Mişcarea de Renaştere Naţională, eşecurile în acest proces şi şansele de revenire la obiectivul unionist, imperativul unificarii forţelor româneşti. Membrii CU au explicat ca promotorii unionismului sunt, în primul rînd, promotorii conceptului de europenizare şi modernizare a celui de-al doilea stat românesc.
Membrii CU au decis, în legătură cu ziua de 28 iunie, să adreseze un mesaj de unire şi solidarizare a eforturilor partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, asociaţiilor naţionale de creaţie şi ale persoanelor de rînd să vină la acţiunea consacrată datei negre de 28 iunie, din istoria României, cînd a avut loc ocuparea Basarabiei de către Armata Sovietică.
CU îi va îndemna pe adepţi idealului Unirii să sprijine - material, financiar şi prin solidaritate - manifestarea din 28 iunie. Colectarea mijloacelor de la persoanele care cred şi vor să apropie Unirea ar contribui şi la organizarea în teritoriu a Filialelor CU, prin care promovarea ideilor unionismului ar contribui la îmbunătăţirea vieţii românilor şi a alogenilor din cel de-al doilea stat românesc, cei care îşi doresc modernizarea şi europenizarea societăţii, spre binele cetăţenilor.
Serviciul de presă al Consiliului Unirii

sâmbătă, 25 mai 2013

Joi, 23 mai, a avut loc la Chişinău şedinţa tradiţională a membrilor interesaţi şi activi ai Consiliului Unirii

Au fost formulate diferite propuneri privind unele proiecte ce pot fi desfăşurate prin implicarea membrilor CU, care, pe alocuri, necesită şi mijloace financiare ce urmează a fi căutate. 
Participanţii la şedinţă au decis să facă o conferinţă de presă chiar la locul unde urmează să fie restabilit ,,Turnul Dezrobirii Basarabiei". 
La fel s-a pus în discuţie aplicarea de proiecte la DRP,  ca să se obţină fonduri întru promovarea valorilor naţionale aici, în Basarabia. 
La fel un aspect nu mai puţin important e consolidarea forţelor în teritoriu, astfel, urmează ca, în perioada imediat următoare, toate componentele CU să îşi intrunească membrii în fiecare centru raional pentru a le unifica, coagula. Întru o mai bună organizare şi promovare a valorilor si principiilor CU, s-a mai pus în discuţie tipărirea, multiplicarea, unor culegeri de documente sistematizate, sau extrase din broşurile Manifest ale CU, astfel să răspîndim mesajele cu avantajele ideii pe care o susţinem, şi anume REÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC. 
S-a mai creat un grup de lucru, care urmeză să pregătească un statut de fundaţie, care să fie înregistrată oficial, pentru ca ulterior prin fondurile acumulate, să punem pe rol multitudinea de proiecte pe care le avem. 
În continuare, membrii Consiliului Unirii îşi vor stabili agenda pentru perioada următoare şi vor informa opinia publică. 
Serviciul de presă al CU

miercuri, 8 mai 2013

Marele „prieten” de la răsărit...

 
 1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de ru
ș
i. Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000”, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.
„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră (...)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir - destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

MAI CORUPŢI DECÂT TURCII

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.
La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini”. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”
 

"RĂZBOIUL" ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, „UITAŢI” LA TRATATIVE

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul mesajului trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act (n.r. - Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.
 
 
RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război.
„Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul va declara război”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că” :
„(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române - Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.
 
ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.