joi, 20 februarie 2014

Comunicat al Consiliului National al Societatii Civile (CNSC) privind implicaţiile situaţiei din Ucraina

 Consiliul Naţional al Societăţii Civile îşi arată îngrijorarea faţă de evenimentele scăpate de sub control din Ucraina, care afectează situaţia unui mare număr de conaţionali români, obligaţi printr-un accident nedorit al Istoriei să trăiasca separaţi de Ţară.

Comunitatea românească din ţara vecină manifestă deja semne de divizare între forţele pro-guvernamentale şi cele ale opoziţiei care contestă în stradă îndepărtarea de idealul European al ucrainenilor.

Situaţia explozivă din Ucraina creează o stare de instabilitate regională accentuată la graniţa cu Uniunea Europeană cu pericolul real al extinderii şi în spatiul basarabean. Deja, forţele politice reacţionare antiromâneşti şi antieuropene din Basarabia, cu strânse legături la Moscova, adoptă poziţii extreme, asemănătoare celor din Ucraina, de respingere a direcţiei europene adoptată de Chişinău.

Concomitent, are loc o activare îngrijorătoare a fenomenelor secesioniste care pun în pericol însăşi integritatea Republicii Moldova.

Faţă de această situaţie, Consiliul Naţional al Societăţii Civile îşi exprimă solidaritatea şi sprijină poziţia românilor din Ucraina care se declară pentru apropierea europeană a ţării. În acelaşi timp, facem un apel domnului Ion Popescu, deputat în Rada ucraineană, să sprijine năzuinţele conaţionalilor săi pro-europeni pentru a nu identifica comunitatea românească din Ucraina cu o politică nepopulară mai ales în regiunea Bucovinei de Nord.

Consiliul Naţional al Societăţii Civile cere în mod ferm, forţelor politice pro-româneşti şi pro-unioniste din Basarabia să înceteze imediat orice dispute publice care afectează românismul din Basarabia, mai ales acum în pragul referendumului naţional.

De asemeni, solicităm partidelor politice basarabene pro-româneşti şi pro-unioniste să demareze în cel mai scurt timp discuţii, fără condiţii prealabile, în vederea constituirii unei alianţe care să restabilească unitatea şi credibilitatea românismului în societatea basarabeană.
 
Coordonatori CNSC,

Mircea DOGARU
Mircea POPESCU
Radu TOMA

joi, 13 februarie 2014

Sa nu-i uitam pe fratii nostri eroi combatanti



Mai este puţin şi aproape că se împlineşte un sfert de veac de când, la 2 martie 1992, a fost tras primul foc de armă în Războiul pentru Independenţa Moldovei, acţiune urmată în plan diplomatic de actul de la 21 iulie acelaşi an, când Mircea Ivan Snegur, preşedintele de atunci al Moldovei, împreună cu omologul său Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, au semnat Convenţia de „încetare grabnică a focului”, de încheiere a războiului de la Nistru, în fapt, dar care, în realitate, nu s-a terminat nici astăzi, în anul de graţie 2014. Fiindcă în urma respectivei convenţii efectiv „ruşinoase”, cum am numit-o încă de atunci, Ţara Moldovei a rămas tot mai la cheremul acestei superputeri militare în revenire de formă şi mai agresive ca oricând, care cu zi ce trece face eforturi disperate să revină în matca vechiului imperiu ţarist şi, îndeosebi, al celui sovietic. Cu atât mai mult, apreciem, este datoria noastră să rămânem cu mintea trează şi, mai ales, să nu uităm… Să nu uităm că preşedintele Mircea Ivan Snegur şi generalii moldoveni din acea perioadă au capitulat în faţa inamicului, anulând dintr-o trăsătură de condei toate jertfele de neînlocuit ale tinerei noastre republici care, deşi beneficia de forţe de apărare efectiv respectabile, în primul rând de o Poliţie curajoasă, cu experienţă de luptă, de o armată tânără, însă dotată cu artilerie puternică, de o aviaţie mobilă, cu aparate supersonice şi, nu în ultimul rând, de câteva batalioane de infanterie motorizată, a trebuit, în ciuda râurilor de sânge vărsate, să plece steagul cu umilinţă în faţa unei armate de mercenari, de bandiţi şi de scursori ale societăţii adunate din nemărginirea întunecată ale imperiului intrat, credeam atunci, în ireversibilă agonie… 
Cum a fost posibil, ne-am întrebat? Pentru ce atâţia eroi şi, mai ales, de ce în zadar? Pur şi simplu pentru că deşi semeaţă şi vitează la trup, Moldova noastră beneficia de o organizare deplorabilă, statul ei major a fost incapabil de încropirea unor operaţiuni militare impuse de anvergura şi importanţa acelui război şi aceasta datorită ofiţerilor cooptaţi acolo, unii dintre ei infiltraţi cu bună ştiinţă, ce-i drept, apţi pentru orice, mai puţin pentru conducerea la victorie a acelor soldaţi atât de viteji, cu nimic mai prejos decât arcaşii lui Ştefan cel Mare. 
Altfel spus, vai de armata de lei condusă de un berbec! Nici pe ei, pe aceşti comandanţi şi politicieni capitularzi, vinovati, să nu-i uităm!...
Dar este de datoria noastră, pe adevăraţii eroi căzuţi atunci la datorie, pentru libertatea Moldovei să nu-i uităm! În ce mă priveşte, mi-am făcut datoria de onoare ca, de câte ori se iveşte prilejul să evocăm acele zile de foc în care Independenţa Republicii Moldova a trebuit să fie consfinţită iarăşi prin foc şi sabie, să-i pomenesc pe poliţiştii şi ostaşii noştri viteji care, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţa în mai bine pentru neamul şi pentru copiii lor, neprecupeţind nimic, au răspuns prezent la chemarea ţării, scriind cu sângele lor o istorie de care trebuie să fim mândri, fiindcă nu este cu nimic mai prejos decât a altora, chiar dacă nu de fiecare dată am ieşit victorioşi. 
Prin urmare, n-avem voie, nu ne este permis să-i uităm vreodată pe cei patru martiri ai zilei de 13 decembrie 1991, poliţiştii Gheorghe Caşu, Valentin Mereniuc, Mihail Arnăut şi Ghenadie Iablocichin, căzuţi la podul de pe Nistru, în misiune. După ei, apoi, o dată cu primăvara, se vor aduna tot mai multe nume de viteji pe monumentele eroilor: Cezar Roman şi Gheorghe Coţuc, răpuşi de gloanţe la 24 martie 1992, după o luptă cu un grup de infractori separatişti, la Gregoriopol; Niculae Ţurcanu, Andrei Izbaş, Valeriu Cordineanu şi Valeriu Dumbravă, în ziua de 3 aprilie 1992, la Gâsca, atacaţi fiind de separatiştii ruşi si arsi de vii; voluntarii Victor Ursu, Grigore Usinevici, Boris Vareaghin, Ion Grecul şi Constantin Ciobanu, la 17 şi 18 mai 1992, la Dubăsari–Cocieri, în luptă cu cazacii; grupul Filea Lupaşcu, la 18 mai 1992, într-o misiune de recunoaştere pe frontul Coşniţa; „cei 100” de ostaşi ai Armatei Naţionale de la podul Tighina, din acea dramatică zi de 20 iunie 1992, spulberaţi de tancurile ruseşti, ca tot aici, la Tighina, între 21–24 iunie 1992, să îngroaşe batalioanele eroilor moldoveni încă şase combatanţi: Ion Sprânceanu, Grigore Vârtosu, Serghei Culaţchi, Ion Digori, Ion Cojocaru şi Serghei Fiodor, urmaţi de alţi 50 de voluntari şi de poliţişti, la care se adaugă sutele de răniţi şi de mutilaţi pe viaţă. Unii, din fericire, au avut şansa să trăiască şi să povestească, în cazul în care nu le-a pierit curajul ori speranţa văzând cum au evoluat lucrurile după aceea, dar cu atât mai mult nu trebuie şters cu buretele ignoranţei nici faptele lor de arme, nu mai puţin remarcabile.
Şi mă gândesc, de pildă, la atacul fulgerător al batalionului comandat de colonelul Anton Gămuraru, intrat prin lupte în Tighina, unde a eliberat Secţia de Poliţie asediată de inamic precum şi oraşul care colcăia de separatişti – o faptă de un curaj excepţional, care a ridicat mult moralul moldovenilor noştri. O altă pagină de eroism şi sacrificiu s-a scris în luptele de apărare de la cinematograful „Drujba”, la „Drumul vieţii” sau cele purtate în centrul Tighinei, unde armata rusă, deşi călare pe tancuri, ca întotdeauna, s-a poticnit de poziţiile ocupate de luptătorii pentru Independenţa Moldovei. Este drept însă că şi jertfa apărării noastre a fost mare aici: peste 230 de răniţi,  între care, în jur de 50 răniţi mortal. De fapt, cheia războiului aici a fost, şi cu atât este mai regretabil că nefiind susţinută de la centru această luptă, toate acele jertfe au fost în zadar, practic vorbind, întrucăt pierzând Transnistria, am pierdut toată glia…
Nu în ultimul rând, gândul mă poartă la acea sublimă lecţie de eroism oferită de „Grupul Ilaşcu”, ai cărui membri, în frunte cu liderul lor, au fost umiliţi ca în Evul Mediu, bătuţi, torturaţi şi batjocoriţi, ademeniţi cu tot felul de momeli ca să trădeze, înfometaţi şi jigniţi, dar niciodată înfrânţi.
Şi cu cât mă gândesc mai mult la aceste jertfe, cu atât nu-mi iese din minte întrebarea acelor jurnalişti occidentali care mai ieri, parcă, m-au întrebat cu cea mai mare inocenţă, deşi, nu-ncape vorbă, o undă de parşivenie tot am ghicit în glasul lor: „Ce aţi căutat voi în Transnistria?” Răspunsul îl dăduse demult, încă de acum aproape 100 de ani, Toma Jalbă, repre­zentantul Transnistriei în Congresul ostăşesc de la Chişinău, din octombrie 1917, care tot cam aşa fusese întrebat, şi care a declamat de la înălţimea tribunei: „Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că de ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul malul, decât să rămânem noi despărţiţi unii de alţii!”
Este şi mesajul pe care vreau să-l transmit acum, când lumea pare să se mişte din nou, conturându-se tot mai clar cei doi poli de anvergură continentală în care Moldova, dacă va rămâne încremenită în proiect, riscă să fie făcută sandviş: retrogradul colos post-sovietic şi Europa Unită. Ar fi culmea ca, pentru o sticlă de bere şi un covrig, când va fi să voteze din nou, moldovenii noştri vor alege iarăşi… trecutul!

Colonel (r) dr. Anatol Munteanu.

luni, 3 februarie 2014

Cine sunt gagauzii si opinii culese de Europa Liberă la Comrat, în ziua celor două referendumuri neautorizate


Găgăuzii: rătăciţi prin istorie
Dosarul găgăuzilor se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi mai puţin cunoscute episoade ale istoriei moderne ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Popor puţin numeros, dar cu implicaţii puternice în peisajul politic din Basarabia, găgăuzii au fost, de cele mai multe ori fără să-şi da seama, pioni ai repetatelor campanii de rusificare, devenind cu timpul o etnie rusificată ”ca la carte”, cu toate implicaţiile complexe şi dureroase care rezultă de aici pentru fraţii noştri de peste Prut. Restul este istorie. O istorie mereu provocatoare, chiar în prag de secol XXI.

Turcii cei creştinaţi

Apariţia găgăuzilor pe scena istoriei se dovedeşte la fel de interesantă precum destinul acestui popor.
Cei care se auto-intitulează "gagavuz", în limba lor maternă, par a fi la prima vedere urmaşii triburilor de etnie turcă ale străvechilor oghuzi, popor în esenţa sa migrator, care, sub presiunea altor triburi, a ajuns la un moment dat şi pe teritoriile primelor cnezate româneşti.
Conform unor istorici, găgăuzii se trag direct din triburile turce ale selgiukizilor.
Alte teorii, de dată mai recentă, susţin că sunt urmaşii pecenegilor, oghuzilor sau cumanilor din triburile Kîpceak, care au urmat armatele sultanului selgiukid Izzedin Keykavus al II-lea (1236-1276).
În tot noianul tulbure al istoriei lor, se pare că un trib al turcilor oghuzi intrase într-un conflict de moarte cu celelate triburi turce din confreria care-i urma pe selgiukizi. Puşi în faţa pericolului de a fi exterminaţi de către fraţii lor de sânge, aceşti turci oghuzi au migrat în Balcani în căutarea păcii şi liniştii.
De fapt, alături de turci, tătari şi ciuvaşi, găgăuzii sunt singura etnie din Europa care mai vorbeşte o limbă eminamente turcică.
Unii istorici găgăuzi avansează teoria unei etnogeneze pur bulgare. Ei susţin că poporul găgăuz este descendent al unei populaţii bulgare turcizate de-a lungul sutelor de ani în care bulgarii au stat sub stăpânirea otomană. În sprijinul aceste teorii, ei menţionează existenţa unei inscripţii, deţinută azi de Muzeul de Istorie al Găgăuzilor, inscripţie veche conform căreia găgăuzii ar fi descendenţii bulgarilor. Această ultimă teorie este totuşi combătută de majoritatea etnicilor găgăuzi.
Dincolo de originea lor relativ neclară, găgăuzii rămân singurul popor turcic de religie creştină. Chiar dacă erau iniţial musulmani, odată ce s-au stabilit în Balcani au fost influenţaţi de Bizanţ, adoptând la scurtă vreme de la "descălecare" creştinismul ortodox.



Mereu în rol de avanpost rusesc

Găgăuzii nu prea au ieşit la suprafaţa istoriei în secolele ce aveau să urmeze creştinării.
Lunga lor perioadă de obscuritate a luat sfârşit la finele secolului al XVIII-lea când, din varii motive, au migrat în Dobrogea şi Basarabia.
După ocuparea samavolnică a Basarabiei de către Rusia Ţaristă, trist eveniment petrecut în anul 1812, triburile tătare ale nogailor au părăsit Bugeacul şi s-au îndreptat spre Crimeea. Ruşii imperiali care au întâlnit în premieră găgăuzii din Basarabia i-au numit iniţial bulgari, deoarece migraseră din Bulgaria.
De-abia peste alţi 50 ani, etnografii ruşi au sesizat că, în cadrul aşa-zişilor colonişti bulgari exista un grup distinct, cu limbă, port şi obiceiuri total diferite de ale bulgarilor. Credincioşi principiului atât de vechi, dar mereu eficient: "Divide et impera", Rusia Ţaristă i-a aşezat pe găgăuzi în zonele părăsite de tătari, oferindu-le o serie de privilegii importante, de care nu se bucurau românii moldoveni - de pildă, scutirea de impozite şi de serviciul militar, precum şi de obligaţia de a merge la şcoală.
Fenomenul a fost unul dureros pentru români şi rămâne insuficient cunoscut chiar şi în prezent.
Ocupaţia dintre anii 1806-1812 a Principatelor Române de către armatele ruseşti s-a încheiat cu Pacea de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, pace prin care Imperiul Otoman a cedat Rusiei Ţariste Moldova Răsăriteană dintre Prut şi Nistru. Faptul în sine este însoţit de un amplu proces de rusificare a provinciei istorice a Basarabiei. Târgurile şi oraşele sunt înţesate de garnizoane ruseşti. Oraşele mari devin populate de funcţionari ruşi, alături de meşteşugari şi comercianţi evrei, precum şi de agricultori bulgari.
Ruşii trec la o restructurare etnică "clasică" a acestei noi gubernii. În urma recensământului din anul 1817, ordonat de Moscova, s-a constatat că întreaga populaţie minoritară din Basarabia (compusă aproape complet din alogeni) reprezenta doar 14% din populaţia totală a provinciei. Această nouă categorie socială este stabilită în târguri şi oraşe, în timp ce românii majoritari erau cantonaţi la sate, prin ocupaţiile lor tradiţionale - agricultura şi creşterea animalelor- românii ajungând pe atunci să trăiască cel mult în suburbiile oraşelor.
Primii care beneficiază de privilegiile oferite de Moscova sunt bulgarii şi găgăuzii.
"Pentru ei, guvernul rus a rezervat numai în ţinuturile Cahul şi Cetatea Albă peste 450.000 desetine, adică circa 504.44 hectare de pământ.", - luat ghiciţi de la cine?
(A. Zaşciuk, Materialî dlia gheografii i statistiki Rossii sobrannîe ofiţerami gheneralnovo-ştaba, Bessarabskaia oblasti, tom I-II, S. Peterburg, 1862, p. 166 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 34.)
Procesul de infiltrare al populaţie găgăuze în Basarabia este acelaşi cu al bulgarilor, chiar dacă găgăuzii au venit aici în număr mult mai mare decât bulgarii. Şi unii, şi alţii, se refugiau din faţa abuzurilor îndurate de la turci, dar au sfârşit a fi masă de manevră şi cal troian folosit de ruşii ţarişti şi mai apoi de sovietici, în propriul interes.
Astăzi găgăuzii se întâlnesc în populaţii infime şi pe teritoriul României, Greciei, Macedoniei, Ucrainei, Bulgariei, în Caucaz şi Asia Centrală.
Totuşi, cei mai mulţi au rămas în Basarabia, unde au fost repartizaţi de ruşii imperiali cu deosebire în oraşele Avdarma, Comrat, Congaz, Tomai, Cişmichioi, Ceadâr-Lunga, Vulcăneşti, Chioselia-Rusă, Baurci, Cârlăneni, Dezghinge, Gidar, Chirciova şi Beşalma.
Cronologic vorbind, găgăuzii şi-au dobândit independenţa totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906. În rest, au aparţinut de Rusia Ţaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 şi 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 şi 1941-1991 şi, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.
În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputaţii găgăuzi din sfatul ţării se abţin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condiţiile în care bolşevicii nu renunţaseră la ideea recuperării în forţă a Basarabiei.

Ce zice başkanul ?

În perioada interbelică, găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunităţi etnice din Basarabia. Toţi găgăuzii cunoşteau pe atunci limba română şi urau comunismul.
În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanţi ai Legiunii Arhanghelului Mihail şi ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă şi anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. (Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul şi jurnalistul basarabean Igor Caşu).
Perioada de sub ocupaţia sovietică, educaţia forţată în spiritul materialismului dialectic şi ştiinţific, precum şi succederea generaţiilor, duc însă la o schimbare profundă a societăţii.
Procesul de sovietizare şi rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 şi 1991, găgăuzii au susţinut păstrarea cu orice preţ a URSS-ului.
Naţionalismul găgăuz a început ca o mişcare în sânul intelectualilor acestei etnii, încă din anul 1980. În anul 1988 activiştii locali s-au aliat cu alte minorităţi etnice din Moldova pentru a crea o mişcare militantă găgăuză.
Primele manifestări publice ale naţionalismului şi emancipării cultural-politice a găgăuzilor au declanşat reacţii ostile din partea conducerii sovietice, ulterior moldoveneşti, ale Republicii Moldova.
După anul 1989, unii istorici şi lideri găgăuzi precum M. Marunevici, D. Tanasoglu, O. Radova, G. Stomatov încercau de zor să făurească o istorie autohtonă pe meleagurile basarabene.
Deseori, respectivii istorici se lansau în afirmaţii tendenţioase şi neadevărate, forţând adevărul istoric până la absurd în încercările lor de a demonstra că, în afară de Bulgaria de nord-est, întreg Bugeacul, Dobrogea şi Basarabia ar fi alcătuit pe vremuri arealul de etnogeneză al găgăuzilor. G. Stomatov merge chiar mai departe, afirmând că găgăuzii ar fi apărut în aceste locuri cu mult timp înaintea cnezatelor proto-româneşti.
Ataşamentul lor faţă de muribunda Uniune Sovietică a sfidat cursul istoriei. La referendumul din martie 1991, găgăuzii au votat unanim pentru rămânerea în cadrul Uniunii Sovietice. Cei mai mulţi au susţinut tentativa de puci din august 1991, când comuniştii au încercat să cucerească puterea din Moscova în detrimentul lui Boris Elţîn.
La puţin timp înainte de durerosul episod din Transnistria, găgăuzii au încercat să-şi declare independenţa, dorind separarea politică şi administrativă de Republica Moldova.
"Încurajaţi" de agenţi de influenţă şi agitatori care doreau încă o enclavă fierbinte în Basarabia, găgăuzii au fost la un pas de a crea o nouă Transnistrie, de data asta în sudul Republicii Moldova.
Obligat de Moscova, Mircea Snegur, preşedintele de atunci al Rep. Moldova, a promis autonomie găgăuzilor, dar a refuzat să accepte ideea independenţei.
Pe data de 23 decembrie 1994, Parlamentul de la Chişinău a votat aşa-numita Gagavuz Yeri, Legea pentru Statutul Special al Găgăuziei.
Astăzi, Găgăuzia este un teritoriu naţional autonom în cadrul Republicii Moldova, unde se vorbesc 3 limbi oficiale: româna, găgăuza şi rusa. Ţinutul autonom găgăuz este compus astăzi din trei oraşe şi 23 de comune.
Şef peste toţi găgăuzii este Başkan-ul (un titlu cunoscut pentru amatorii de fotbal turcesc, fiind des asociat cu conducătorii şi patronii cluburilor de fotbal din Turcia.)
Popor turcic, găgăuzii cunosc şi ei termenul şi semnificaţia sa de căpetenie, guvernator, şef etc.

Başkanul este ales prin vot popular şi îşi menţine funcţia timp de 4 ani. El are puterea supremă peste toate unităţile administrative ale găgăuzilor, precum şi dreptul de a fi membru al Guvernului Republicii Moldova. Printre cerinţele necesare pentru propulsarea în poziţia de Başkan se numără cunoaşterea perfectă a limbii găgăuze, cetăţenia moldovenească şi vârsta minimă de 35 ani.
Cel care ocupă în prezent funcţia de Başkan este Mihail Formuzal, un personaj care susţine politica Moscovei în zonă, şi încă se teme de o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.
Ca beneficiu al autonomiei, găgăuzii au dreptul de a-şi înfiinţa propria poliţie.
La data recensământului din 1 ianuarie 2011, Găgăuzia avea o populaţie de 160.700 suflete, dintre care 82% erau etnici găgăuzi, restul fiind români, bulgari, ruşi şi ucrainieni. Recent, Ankara a finanţat deschiderea unui Centru Cultural Turc, alături de Biblioteca Turcă.
Nu trebuie uitat faptul că Republica Moldova este singura ţară în care găgăuzii au autonomie şi posibilitatea de a-şi păstra şi dezvolta limba şi cultura naţională.
Spre exemplu, în Bulgaria, găgăuzilor le este refuzat până şi numele, autorităţile de la Sofia considerându-i şi azi "bulgari turcizaţi care şi-au păstrat religia creştin-ortodoxă".
Conform jurnaliştilor şi analiştilor politici basarabeni, indiferent de cine ajunge Başkan la ei, găgăuzii au avut relaţii speciale cu autorităţile separatiste de la Tiraspol şi votează de fiecare dată cu partidele comuniste, ca mai toate grupurile etnice rusificate din Republica Moldova.
Viitorul lor este incert, dar mult mai sigur decât al găgăuzilor care trăiesc pe teritoriul României.
****************************************************************************************************

Alegători găgăuzi au răspuns astăzi la ieșirea de la vot întrebărilor formulate de Valentina Ursu, corespondenta Europei Libere, aflată la Comrat.
- „Acesta e pământul nostru.”

Europa Liberă: Pentru ce ați votat?

- „Am votat pentru Uniunea Vamală.”
- „Pentru Uniunea Vamală, fiindcă vrem să ne unim cu Rusia pentru că e imposibil să mai trăim astfel.”
Europa Liberă: Într-o Moldova independentă doriți să trăiți?

- „Nu, nu vrem. Acesta nu e viață. Cred că, dacă vom vota pentru Uniunea Vamală, dacă vom fi foarte mulți, cred că ne vom atinge scopul.”
- „Desigur. Puterea noastră e în unitate.”
Europa Liberă: Pentru ce ați votat?

- „Pentru independența noastră și pentru…”
- „…intrarea în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.”
- „Ca să pot trăi liniștit pe pământul meu, ca să nu mă trezesc mâine în România. Pentru că în România nici măcar nu vom fi oameni de calitatea a treia, ci chiar mai rău. Pentru aceasta am și votat. Parcă trăim în Moldova, cum așa? Eu nu vreau să fiu în România. Aici trebuie să trăiam. Aceasta e părerea mea. Și așa cred foarte mulți. Nu vorbesc în fiecare zi în limba moldovenească, însă, dacă va trebui, am să vorbesc moldovenește.”
- „Ca să fim împreună cu Moldova, nu separați, ca să trăim împreună, cum am trăit până acum, moldovenii și găgăuzii, și toți la un loc.”
- „Cu toții împreună, ca până acum.”
- „Ce ne trebuie nouă Uniunea Europeană? Ce dă aceasta?”
- „Ce perspective ne așteaptă în Uniunea Europeană?
Europa Liberă: Dumneavoastră pentru ce ați votat?

- „Eu sunt găgăuz, soția - rusoaică, pentru cine pot vota?!”
Europa Liberă: Nu știu.

- „Cum nu știți? Pentru Găgăuzia și pentru Uniunea Vamală.”
Europa Liberă: Și cum vedeți viitorul Găgăuziei și al Moldovei?

- „Deocamdată nu văd nimic bun din partea Moldovei.”
Europa Liberă: Dumneavoastră pentru ce ați votat?

- „Și eu, la fel, pentru ruși și pentru găgăuzi. Pentru că am mâncat multă pâine rusească.”
- „Mie mi-e, pur și simplu rușine că cetățenii noștri toată viața au fost moldoveni, iar acum s-au făcut români. Cum e posibil așa ceva? Sunt cetățean al Moldovei, deși găgăuz, sunt cetățean al Moldovei. Iar astăzi vor să mă facă român. Aceasta e imposibil. Nu pot înțelege Parlamentul nostru.”
Europa Liberă: Spuneți-mi, vă rog, pentru ce ați votat?

- „Cum adică pentru ce? Pentru Găgăuzia! Găgăuzia a fost înființată ca să trăiască civilizat, pentru a se dezvolta și nu pentru ca niște funcționari de la Chișinău să ne pună bețe în roate. Înțelegeți că, de fiecare dată, indiferent de partidul care vine la guvernare, toți i-au împiedicat Găgăuziei să se dezvolte, și comuniștii, și alții. Iar astăzi scopul nu este Uniunea Europeană, nu, ci unirea cu România. România de azi trebuie să îi compenseze pe găgăuzi pentru că are ieșire la mare. Și acum pe noi, găgăuzii, ne consideră aici veniți. Așa nu se poate.”
Europa Liberă: Dar minoritatea nu trebuie să urmeze majoritatea?

- „Noi am devenit minoritate pentru că strămoșii noștri au permis să ni se fure istoria.”
Europa Liberă: Găgăuzii constituie 3% din populația Moldovei. Ei pot decide pentru restul populației?

- „Eu nu decid pentru ceilalți. Eu decid pentru Găgăuzia. Ceilalți să se gândească. Eu îi respect pe moldoveni. De multe ori am fost și la nordul Moldovei, am fost în ospeție, sunt buni, ospitalieri, oameni cumsecade. Însă există o gașcă de nemernici care au împrumutat foarte mulți bani de la Europa.”
Europa Liberă: Dar cum vedeți viitorul Moldovei?

- „Vreau să ia moldovenii exemplu de la găgăuzi.”
Europa Liberă: În ce sens?

- „Să organizeze și eu un asemenea referendum. Și atât.”
Europa Liberă: Dumneavoastră pentru ce ați votat?

- „Pentru Uniunea Vamală, pentru Găgăuzia, pentru ca Găgăuzia să prospere.”
Europa Liberă: Și Moldova?

- „Împreună cu noi să prospere, cu găgăuzii, cu rușii.”
- „Am votat pentru Uniunea Vamală și am votat pentru statutul Găgăuziei, toți sperăm să fie mai bine. Uitați-vă, oamenii vin și vin, și vin la sectoarele electorale. Toți vor numai bine.”
Europa Liberă: S-a spus că referendumul nu este legal.

- „Nu știu dacă e legal sau ilegal. Însă, dacă oamenii se prezintă și pragul electoral va fi depășit, noi oricum trebuie să fim văzuți.”
Europa Liberă: De către cine?

- „De către guvernul țării noastre și în alte țări să vadă că și în Găgăuzia noastră oamenii au opinia lor.”
Europa Liberă: Ce cunoașteți despre Uniunea Europeană?

- „Oamenii noștri se deplasează și în Uniunea Vamală, și în Uniunea Europeană, oamenii merg și își fac propria alegere. Eu consider că pentru Uniunea Vamală, însă vom vedea la urmă rezultatul.”
Europa Liberă: Dar cu Uniunea Europeană ce relații trebuie să existe?

- „Bune, bune, cum altfel? Noi nu suntem țara care să se dușmănească cu cineva.”